Peisaj de toamna

Peisaj de toamnã
de Elena Anca Petrache ( 16.11.08)

Pe-un cer de plin albastru,
şi soarele ascuns,
Îmi creşte copacul măiastru,
Cu roşiile-i frunze-n sus.

Pe fata mea se oglindeste lacul,
În cer îşi are rădăcina copacul,
şi-l cresc până la mare,
Ca sã-l hrănească cu sare.

Pe-un nor îmi pluteşte dorinţa,
Din inimă-mi creşte pasiunea,
După mine-alearga raţiunea,
şi împreună-mi deschid portiţa.

Zâmbesc. Nu pot să intru azi.
Încă nu e seară
şi uite mulţimea de brazi,
Ce mă aşteaptă afară!

Mai rămîn doar puţin,
Sã le întind si lor visul,
Apoi împreună venim,
Să-mi împlinim scrisul.

Fabrica secolului meu

Înotul în ceaţă
E ca mersul pe aţă
Sau ca zborul cu aripi de ceară
Sub soarele torid de vară.
De ce inventaţi maşinării,
Ce nu le puteţi opri?
Construiţi drumuri mii
Spre lumi fumurii…
Fugiţi să vă prindeţi trecutul
Fără să vedeţi prezentul,
Goliţi zâmbete-n deşert
Ca să zburaţi spre incert…
Dacă nu ştii unde vrei s-ajungi
Nu contează pe ce drum o apuci!
Vã miciţi zilnic visele
Ca să măriti între voi prăpăstiile
Ooo…bieţi roboţi!
Voi credeţi că trăiţi?
Mereu mai goi si mereu toţi…
De ce n-ainte de-a muri muriti?

cu tristeţe- de Anca Elena Petrache
( 21.11.2008)